În contextul în care asociația „minorităților sexuale”, Accept, și-a anunțat, cu ocazia parteneriatului încheiat cu CNCD, intenția de a obține în viitor „recunoaşterea juridică a identităţii de gen” şi a „asigurării suportului medical” în așa-zisa „tranziție de gen”,considerăm crucial ca părinții din România să cunoască ce înseamnă și care sunt consecințele acestor „evoluții” legale în Occident, acolo unde agresiunea contra familiei din partea extremei stângi politice și culturale reprezentate la vârf de lobby-ul LGBT a atins apogeul. În România mai există instituții preocupate de siguranța națională?
Ryan T. Anderson (@RyanTAnd) este cercetător în domeniul politicilor publice la fundația americană Heritage. Scrie și studiază despre căsătorie, bioetică, libertate religioasă și filosofie politică. Traducere și adaptare după Daily Signal
Doi părinți din Ohio au pierdut custodia fiicei lor de 17 ani pentru că un judecător a decis că aceasta trebuie să primească terapia pe care a cerut-o, inclusv terapie cu testosteron, pentru a deveni băiat.
Fără a comenta particularitățile acestui caz petrecut la marginea orașului Cincinnati, americanii trebuie să se aștepte la mai multe asemenea, pe măsură ce oficialii guvernamentali iau partea activiștilor transgender în promovarea unei viziuni radicale a persoanei umane și susțin fără rezerve proceduri medicale experimentale. Miza sunt nu doar drepturile parentale, ci și bunăstarea copiilor care suferă de disforie de gen [disforie = suferinţă, nemulţumire. Disforia de gen = stare de alienare legată de identitatea sexuală, n. tr.].
Iată ce trebuie să știți.
Activiștii transgender pretind că atunci când un copil se identifică cu sexul opus într-o manieră consistentă, persistentă și insistentă,” răspunsul potrivit este să îl susțineți în această identificare. Aceasta necesită un protocol în patru părți, cum am elaborat în noua mea carte „Când Harry a devenit Sally: Răspunsuri la mișcarea transgender” (“When Harry Became Sally: Responding to the Transgender Moment”):
Mai întâi, o tranziție socială: îi dai copilului o garderobă nouă, un nume nou și în general îl tratezi ca și când ar fi de sex opus.
Apoi, copilul pre-puber va primi blocanți de pubertate pentru a preveni procesul natural al maturizării și dezvoltării. Aceasta înseamnă că nu va exista niciun progres al stadiului pubertal ba chiar caracteristicile sexuale deja dezvoltate vor regresa. Medicamentele blocante de pubertate nu sunt aprobate de FDA [autoritatea federală în materie de produse farmaceutice, n. tr.] pentru tratarea disforiei de gen, dar medici le folosesc cu toate acestea pentru asemenea scopuri.
În al treilea rând, în jurul vârstei de 16 ani, începe administrarea de hormoni: băieții primesc hormoni feminini (estrogen) iar fetele, hormoni masculinizanți (testosteron) în scopul de a imita procesul de pubertate care apare la sexul opus.
Pentru fete, tratamentul cu testosteron duce la „voce groasă, păr facial și corporal și o formă mai masculină”, atrofierea țesutului mamar și mărirea clitorisului. La băieți, tratamentul rezultă în dezvoltarea sânilor și aspect corporal mai feminin. Pacienții vor lua acești hormoni toată viața.
În final, la 18 ani, acești indivizi pot trece prin chirurgie de schimbare a sexului:amputarea caracteristicilor sexuale primare și secundare și chirurgie plastică pentru a crea noi caracteristici sexuale.
Pentru a sumariza a ceste proceduri: chirurgia bărbat-femeie implică îndepărtarea testiculelor și construcția organelor genitale externe aparent feminine. Poate include mărirea sânilor dacă terapia cu estrogen nu a produs creșterea satisfăcătoare.
Invers, chirurgia femeie-bărbat adesea începe cu mastectomia. Uterul și ovarele sunt adesea îndepărtate. Unele paciente vor face faloplastie, construcția chirugicală a penisului.
Acesta este standardul curent de îngrijire promovat de activiștii transgender. Însă vârstele de debut la fiecare etapă scad continuu. În iulie 2016, The Guardian relata că „un doctor din Țara Galilor a prescris hormoni sexuali unor copii de 12 ani care pretind că vor să își schimbe sexul, pe motiv că dacă sunt încrezători în identitatea de gen, nu trebuie să aștepte până la 16 ani pentru a primi acest tratament.”
Nicio lege din SUA nu interzice folosirea blocanților de pubertate sau hormonilor specifici sexului opus la copii și nici nu reglementează vârsta la care acești compuși pot fi administrați.
Activiștii pretind că efectele blocării pubertății cu medicație sunt reversibile, deși aceasta întoarce lucrurile cu susul în jos pentru că practic fiecare parte a corpului uman trece prin dezvoltări semnificative, în moduri specifice fiecărui sex, în cursul pubertății. Nu este același lucru să treci prin aceste etape la 18 ani, după ce le-ai oprit vreme de 10 ani. Folosirea blocanților de pubertate pentru a trata copiii cu disforie de gen este pe deplin experimentală, întrucât nu există niciun studiu pe termen lung cu privire la consecințele interferenței cu dezvoltarea biologică.
Activiștii afirmă că blocarea pubertății permite copiilor „mai mult timp să-și exploreze identitatea de gen, fără stresul dezvoltării de caracetristici sexuale secundare,” așa cum arată medicii olandezi prionieri în acest tratament.
O altă perspectivă
Acesta este un argument bizar, spun 3 cercetători americani, toți medici.
„Prezumă că caracteristicilor sexuale naturale interferă cu explorarea identității de gen,” notează Paul Hruz, Lawrence Mayer și Paul McHugh, „când ne-am aștepta că dezvoltarea caracteristicilor sexuale naturale ar contribui la consolidarea naturală a identității de gen.”
Avalanșa de hormoni sexuali și dezvoltarea corporală care se petrece la pubertate pot fi exact acele lucruri care ajută un adolescent să ajungă la identificarea cu sexul său biologic. Blocanții de pubertate exact asta împiedică.
În mod normal, 80-95% dintre copii vor depăși natural orice conflict generat de identitatea de gen. În schimb, toți copii trecuți pe blocanți anti-pubertate în clinica olandeză au persistat în identitatea transgender și în general au ajuns la terapia cu hormoni sexuali în jurul vârstei de 16 ani.
Poate că medicii olandezi ar putea să identifice corect copiii care vor persista în mod natural într-o identitate „trans”, dar este mult mai probabil ca blocanții de pubertate să reîntărească identificarea transgender, făcându-i astfel să ia măsuri mai departe înspre schimbarea de sex.
Contrar pretențiilor activiștilor, sexul nu este „alocat” la naștere – așa că nu poate fi schimbat. Așa cum am explicat în cartea mea “When Harry Became Sally,” sexul este o realitate a corpului care poate fi recunoscută mult înainte de naștere prin intermediul imagisticii. Sexul unui organism este definit și identificat de modul în care acesta este organizat pentru reproducerea sexuală.
Știința modernă arată că această organizare începe cu ADN-ul nostru și cu dezvoltarea in utero și că diferențele sexuale se manifestă în numeroase sisteme și organe ale corpului până la nivelul molecular.
Caracteristicile sexuale secundare – atribute care pot fi vizibil alterate de tratamentul hormonal și prin chirurgie – nu sunt ceea ce face din noi bărbat sau femeie. Ca rezultat, chirurgia plastică și hormonii inter-sex nu pot schimba realitatea biologică profundă. Oamenii care trec prin proceduri de schimbare de sex nu devin sexul opus, ci doar își masculinizează sau efeminează aparența exterioară.
Cum spunea filosoful Robert P. George, „Schimbarea de sex este o imposibilitate metafizică din cauza imposibilității biologice.”
Ce arată dovezile
Din păcate, așa precum schimbarea de sex eșuează în a schimba sexul biologic, ea nu poate aduce nici împlinire din punct de vedere psihologic. Dovezile medicale sugerează că această „schimbare” nu adresează în mod adecvat problemele de sănătate mentală ale celor care se identifică drept transgender.
Chiar și atunci când procedurile reușesc din punct de vedere tehnic și cosmetic, și chiar și în culturile relativ prietenoase cu transgenderii, aceștia se confruntă cu rezultate psihologice inferioare.
În ciuda agitației provocate în media de presupusele diferențe în structura creierului, nu există dovezi științifice solide că identitățile transgender sunt înnăscute sau au un determinism biologic, iar unele dovezi indică spre alți factori. Dar de fapt foarte puține se cunosc și înțeleg cu privire la cauzele identităților de gen discordante.
Acum nu mult timp, să se înceapă procesul de „tranziționare socială” de mic copil, urmat de administrarea de medicamente blocante de pubertate era practic de neimaginat, mai ales că tratamentul încă este unul experimental. Din păcate, mulți activiști au renunțat la precauție, nu mai vorbim de scepticism, cu privire la tratamentele drastice.
O abordare terapeutică mai prudentă începe prin a admite că vasta majoritate a copiilor cu disforie de gen vor scăpa de aceasta în mod natural. O terapie eficientă va căuta spre motivele care duc la impresia greșită a copilului despre propriul gen și va adresa acele probleme care copilul consideră că s-ar rezolva în cazul în care corpul său ar suferi modificări.
Profesioniști în domeniul sănătății mintale asimilează disforia de gen altor disforii sau unor stări de profund disconfort față de propriul corp, precum anorexia, tulburarea dismorfică a corpului și tulburarea de identitate de integritate corporală [afecțiune mentală care îi face pe bolnavi să caute amputarea unor membre sănăroase, n.red.]. Toate acestea implică asumpții false sau sentimente care se concretizează în credințe greșite față de sine.
McHugh arată că și alte probleme psihologice se ascund de obicei sub asumpții false. Copiii cu disforie de gen pot avea anxitetăți cu referire la „viitorul, așteptările și rolurile pe care ei le percep ca fiind atașate seului dat.”
În mare parte la fel ca pacienții cu anorexia nervosa, acești copii cred în mod eronat că o schimbare drastică a corpului lor le-ar reduce sau rezolva problemele psihosociale. Dar ajustarea corpului prin hormoni și chirurgie nu rezolva adevărata problemă, așa cum liposucția nu vindecă anorexia nervosa.
Un mesaj diferit
Un tratament eficient ar „căuta să corecteze natura falsă și problematică a asumpției și să rezolve conflictele psihosociale care o provoacă”, conform lui McHugh. În cazul disforiei de gen, din păcate, impresia greșită este încurajată de consilierii școlari care, „similar unui lider religios, îi încurajează pe acești tineri să se distanțeze de familie și oferă sfaturi pentru respingerea argumentelor împotriva chirurgiei transgender.”
Ceea ce le trebuie acestor tineri, spune McHugh, este să fie scoși din acest „mediu sugestiv” și să le fie dat un mesaj diferit.
Proliferarea clinicilor gender în America și programele de identitate de gen din școli fac mai puțin probabil ca acești copii să primească ajutorul de trebuință ca să-și depșească problemele. În loc de asta, ei au parte de „consilieri de gen” care îi încurajează să persiste în credințele lor eronate.
Aceasta este cotrar standardelor medicale și practicilor psihologilor, după cum accentuează McHugh, Hruz și Mayer. În mod normal, un copil nu este încurajat să persiste într-o credință discordantă cu realitatea. O formă tradițională de tratament pentru disforia de gen ar „lucra cu, nu contrar, faptelor științifice și ritmului predictibil al dezvoltării psiho-sexuale a copilului.” Un curs prudent și natural al tratamentului ar „permite copilului să își reconcilieze identitatea de gen subiectivă cu sexul biologic obiectiv”, evitând astfel intervenții dăunătoare sau ireversibile.
Cele mai satisfăcătoare terapii nu încearcă să remodeleze corpul pentru a-l conforma unor gânduri sau impresii – ceea ce este imposibil – ci ajută oamenii să își găsească modalități sănătoase de a gestiona această tensiune prin acceptarea realității propriului corp. Această abordare terapeutică se bazează pe o înțelegere profundă a sănătății fizice și mentale și a medicinei ca practică destinată restaurării funcționării sănătoase, nu satisfacerii dorințelor pacienților.
Biologia nu este bigotism. Nesocotirea naturii umane are un preț.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.